În alba neprihană a dragostei dintîi,
Comoara mea întreagă, Isuse, Tu rămîi.
De mult mi-am dat viaţa, pe veci să fie-a Ta,
Şi inima-mi cu toate iubirile din ea.
Şi-atîta dor ne leagă, de-atuncea, pe-amîndoi,
De n-are vremea stavili să pună între noi.
Şi nu găsesc, Isuse, cu ce cuvînt să-ţi spun,
Iubirea tot mai mare ce-n suflet Ţi-o adun...
Cum aş fi aflat eu oare că-n lume s-ar afla
Iubire-adevărată, de n-ar fi fost a Ta?
Cum aş fi aflat că poate, pe-acest pamînt stricat,
Şă fie-o fericire şi-un har aşa bogat,
Şi slăvile atîtor cereşti înviorări,
Ce mi-au născut izvorul duioaselor cîntări,
Şi pacea cea adîncă şi limpede de azi,
Ca iezerul de munte în crucile de-amiazi,
Şi harul fără margini şi-atîtea mîngăieri,
Ce-mi vindecă zdrobirea, trecutelor dureri.
De nu Te-aflam pe Tine al dorului meu dor,
Al Păcii, al Puterii şi-al Dragostei Izvor?
După suspinu-atîtor amare amăgiri,
Înmormîntate-n groapa atîtor amintiri,
Şi după-atîtea triste şi-adînci amărăciuni,
Cînd tot ce-avui în suflet, o spuză şi tăciuni,
Cînd mă-ntorceam cu toate nădejdile-n mormînt,
Cu inima zdrobită şi sufletul înfrînt,
Cînd am văzut că toate-a lumii juruinţi,
Trăiesc atît cît roua sub razele fierbinţi,
Şi înşelat de-atîtea iubiri care-au pierit,
M-ai ridicat din groapa în care-am fost zdrobit,
Şi m-ai făcut să aflu izvorul Tău ascuns...
Ah, nu ştiu ce-a fost Doamne, dar ştiu: mi-a fost de-ajuns.
Şi am uitat trecutul cu rănile de jar,
Şi muta zvîrcolire a plînsului amar,
Şi-n locu-ntunecimii, cînd Tu ai coborît,
Mi-ai dat atîta soare!... ah, nu pot spune cît,
De-aceea Ţi-am dat viaţa pe veci să fie-a Ta,
Şi inima-mi cu toate iubirile din ea.
Şi-n alba neprihană a dragostei dintîi,
Comoara mea întreagă, Isuse, Tu rămîi!